Istoricul Manastirii

În legendarele plaiuri ale Bucovinei, văzduhul tămâiat de parfumul florilor din poieni amestecat cu mirosul cetinii de brad, alcătuiesc farmecul duhovnicesc al acestor locuri binecuvântate de Dumnezeu cu pagini impresionante de istorie şi vitejie şi un cadru natural specific ascezei şi trăirii înalte, care te îndeamnă la meditaţie şi rugăciune.

În Obcinile Bucovinei, salba de voievozi muşatini, a făurit din piatră, cu ciocan şi daltă, după fiecare primejdie şi victorie, maiestuoase chivote de sfinţite rugăciuni afierosite lui Dumnezeu. Salba mănăstirilor voievodale este pentru Moldova un colier de pietre preţioase aşa cum pentru fetele tinere ale Bucovinei giuvaerurile împodobesc frumuseţea tinereţii. Sfintele mănăstiri aşezate la poale de codri sau în văi însorite sau pe cursuri de ape, arată că Dumnezeu este Stăpânul naturii şi este slăvit pretutindeni de creştini, de monahi, de pustnici, de sihaştri retraşi în văgăunile şi desişurile codrilor dar totodată şi de oamenii harnici şi copii zburdalnici ai satelor.

În Bucovina binecuvântată de Dumnezeu, numele sfinţilor stau înscrise pe frescele mănăstirilor voievodale, în icoanele caselor frumos zugrăvite şi maiestuos lucrate în arhitectura lemnului. Nu lipsesc sfinţii din troiţe, din stâni, din colibele unde vara se adăpostesc oamenii care lucrează pajiştile însorite, pregătind fânaţul dobitoacelor pentru iernile lungi şi geroase. În acest tărâm de basm şi legendă, adevărul revelat al Duhului Sfânt stă împletit cu realitatea istoriei crude a acestei naţii. Chipul smerit al cuviosului Daniil Sihastrul stă mărturie vie a sângelui vărsat de vitejii ostaşi ai lui Ştefan Vodă. Icoana Sfântului Leontie de la Rădăuţi este legată de vrednicia istorică a plaiurilor Bucovinei înduhovnicite în vatra Mănăstirii Putna. Scrisul, caligrafia, pictura, sculptura, broderia sînt elemente sacre ale culturii medievale care împodobesc astăzi muzeele mănăstirilor din Bucovina.

Pe drept cuvânt, mama neamului românesc, Sfânta Biserică, stă mărturie vie că aceşti oameni de seamă ai neamului nostru au fost prieteni cu Dumnezeu.

La baza întemeierii fiecărui sfânt locaş stau semne sau minuni ale timpului, ale sfinţilor, ale sfintelor icoane sau ale unor arătări mai presus de fire şi de înţelegerea minţii omeneşti, descoperite de Dumnezeu unor aleşi ai Săi.

La fel ca oarecând, obştea sfântului stareţ al Moldovei, Daniil Sihastrul, înmulţindu-se în bordeiele şi chiliile din jurul Mănăstirii Voroneţ, pronia divină a făcut ca doi mari nevoitori, cuvioşii Dorotei şi Platon, vestiţi sihaştri şi practicanţi ai rugăciunii lăuntrice, să dorească retragerea din lumea tulburătoare şi, pe la sfârşitul sec. al XVI-lea, să-şi construiască două chilii din lemn în poienile pădurilor seculare ale vetrelor de sat, Doroteia şi Plutoniţa, ce poartă până astăzi numele celor doi sihaştri.

Spre jumătatea sec. al XVII-lea, înmulţindu-se ucenicii acestor sihaştri, ajungând douăzeci la număr, s-au răspândit cu chilii de lemn prin toate pădurile zonei. Construind o bisericuţă de lemn, vatră a satului de astăzi, Doroteia, sihaştrii şi-au urmat firul vieţii duhovniceşti până prin sec. al XVIII-lea. Descoperiţi de poporul binecredincios – bătrâni, ţărani, ciobani, mame şi prunci – ei au lăsat biserica creştinilor, să-şi întemeieze comunitate şi să vieţuiască împreună, retrăgându-se în adâncul codrilor, căutând sfânta mântuire.

Vitregiile istorice ale timpului – opresiunea Imperiului austro-ungar, desele năvăliri şi războaie, exploatarea pădurilor virgine din Obcinile Bucovinei – au făcut ca aceşti sihaştri să se împuţineze sau chiar să trăiască tăinuiţi şi neştiuţi de nimeni. Regimul ateu al Imperiului comunist cu doctrina materialist-dialectică a aşezat peste aceste cronici şi file de istorie zgura groasă a uitării şi necredinţei. Distrugerea bordeielor pustniceşti, a unor urme de biserici vechi, troiţe şi alte mărturii sănătoase ale plaiurilor Moldovei şi Bucovinei au semănat cu adevărat pustiirea sufletească a acestor oameni şi locuri. Dumnezeu şi Tradiţia Ortodoxă, alături de credinţa statornică a unor bucovineni cu viţă şi filon sănătos românesc, au mai păstrat o scânteie de adevăr care, după anul 1989 au aprins focul vechilor nostalgii româneşti şi istorice, în care localnicii şi-au dat seama că nu poţi clădi nimic în lume fără Dumnezeu.

Astfel, în anul 1997, ctitorii Rusu Gavril, Rusu Vasile, Rusu Victor, Gemănaru Gheorghe, Bălan Constantin şi alţii, plini de râvnă duhovnicească, au donat poiană şi pădure pentru mănăstirea actuală cu hramul „Schimbarea la Faţă” şi un paraclis cu hramul „Sfinţilor Voievozi Mihail şi Gavriil”. Acest gest creştinesc a fost scris în cartea cerului, în vara anului 1997, când PS Gherasim Putneanul, azi trecut la cele veşnice, a sfinţit piatra de temelie, punând prima troiţă în poiana mănăstirii în amintirea sihaştrilor şi nevoitorilor care au sfinţit aceste locuri cu trupurile, sufletele şi rugăciunea lor.

Sfintele Liturghii, privegherile de noapte, practicarea rugăciunii lui Iisus, postul, nevoinţa, au lăsat urme duhovniceşti care n-au putut fi arate de plugul comunist nici şterse din conştiinţa moldovenilor din Bucovina.

Din osârdia şi bunăvoinţa celor 14 sate din jurul mănăstirii, unde istoria călugărească este la ea acasă, fiecare poiană, fiecare pârâu, fiecare fântână purtând nume călugăreşti ale sihaştrilor de odinioară, a fost rânduit ca în anul 1998, încununând străduinţa părinţilor egumeni şi stareţi (protos. Benedict și ierom. Teofil, apoi protos. Metodie  împreună cu vieţuitorii mănăstirii), Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, să sfinţească paraclisul şi corpul de chilii, atunci fiind zidită și temelia bisericii mari.

Lucrările de înfrumuseţare şi completare a necesarului de viaţă obştească monahală, au continuat sub ceilalţi doi stareţi: protos. Iacov şi protos. Simeon, aceştia lucrând, cu înalta binecuvântare a IPS Pimen, după rânduiala şi tradiţia de odinioară. Primii viețuitori, protos. Benedict şi ierom. Teofil au fost formaţi la Mănăstirea „Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava. Au urmat apoi, protos. Metodie şi părintele Ioan, care au venit de la Schitul Sihăstria Rarăului, de pe Izvorul Alb. După aceștia, protos. Iacov, venit din renumita vatră monahală Putna, a continuat tradiţia marilor duhovnici Iachint Arhimandritul, Pavel Teodor Arhimandritul cu ucenicii lor. Apoi, protos. Simeon, cu metanie în Mănăstirea Putna, a fost transferat de la Schitul „Sfântul Ioan Iacob Hozevitul” din funcţia de stareţ în aceeaşi funcţie la Mănăstirea Doroteia, continuând înfrumuseţarea sfântului lăcaş.

Prin stăruinţa acestor vrednici slujitori ai sfântului altar, în anul 1998, a fost sfinţită biserica mare cu hramul „Schimbarea la Faţă” de către IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor.

Din anul 2007, actualul stareţ, protos. Justin, este continuatorul şi păstrătorul rânduielilor duhovniceşti pentru bunul mers al sfântului lăcaş.

Rânduielile duhovniceşti ale acestui aşezământ constau în săvârșirea zilnică a celor şapte Laude încununate de Sfânta Liturghie, rugăciuni pentru credincioşi sau sfinte ierurgii atunci când acestea sunt trebuincioase.

Viaţă de obşte se desfășoară după un program zilnic impus sub rânduiala economului mănăstirii în acord cu consiliul duhovnicesc, obștea variind între 10 și 15 viețuitori.

Proiectele de viitor ţin seama în primul rând de faptul că cele materiale şi cele duhovniceşti trebuiesc împletite în bună armonie cu rânduielile monahale, obligaţiile şi necesităţile zilnice ale mănăstirii dar şi în raport cu formarea duhovnicească a fiecărui monah în parte. Sfântul locaş are şi obligaţii obşteşti zilnice, ca de pildă: lucrul pământului, sector zootehnic, exploatare lemn pentru încălzit, lucrări de întreţinere, slujbe la biserică şi alte preocupări legate de viaţa monahală – tipic şi cântare bisericească, paracliserie, prepararea prescurilor, arhondaric, bibliotecă, secretariat, aprovizionarea zilnică pentru nevoile comunităţii monahale etc. Toate aceste elemente aduc echilibru, ordine şi disciplină privind integrarea în viaţa monahală a tinerilor cu vocaţie, care doresc să-L slujească pe Dumnezeu, lucru greu de înfăptuit fără Harul lui Dumnezeu, fără ascultare şi răbdare, fiindcă viaţa duhovnicească este ca o fântână din care poţi bea şi ape dulci şi ape amare. Fiecare succes duhovnicesc şi reuşită în virtuţi este o bucurie pentru Dumnezeu şi Biserica Sa, iar fiecare scădere sufletească este un exerciţiu care trebuie reluat prin muncă, nevoinţă, străduinţă spre a putea primi cununi de la Dumnezeu.

Dorim ca mănăstirea noastră să fie oază de linişte şi un reper pentru cei ce pierd calea spre Hristos. Nu putem oferi semne şi minuni pentru că Dumnezeu mustră râvna nechibzuită, dar oferim smerita noastră rugăciune, gândul cel bun, nădejdea în Dumnezeu şi tuturor dorinţă spre mântuire.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!